|
Amintiri pentru totdeauna…
Focul arunca umbre ce dansau pe perete. O clipă mi s-a părut că văd lumină la mine. Precis era propria mea fantomă ,un dublu transparent al lui Matei. Există oameni care deşi morţi continuă să bântuie prin vieţile altora.
Sunt lucruri pe care le şterg, dosare pe care le rup, imagini pe care le blurez. O ştiam pe Cezara: avea în ea un fel de griuri, un mod de a se acomoda cu realităţile. Eu îmi ardeam zilele în tonuri de roşu. Cu rochia ei largă imprimată cu flori de câmp, era atât de feminină. Ochii îi erau verzi, de un verde lichid, limpezi, precum cei ai unei copile. Era frumoasă, cu nasul ei drept, cu părul negru, cu trupul ei liric şi melodios. Era viciul meu suprem, mai presus de Dumnezeu şi de alcool ... de alcool şi de Dumnezeu.
Noaptea este apăsătoare. Când mă asaltează imaginile teribile de altădată, cu durerea şi frigul lor, trântesc uşa şi pornesc pe străzi. O furie surdă dormitează în mine. Mizeria mă însoţeşte îndeaproape, îmi deschide ochii. Ochesc primul bar şi intru în el. Barmaniţa îşi ridică meşa de pe fruntea pleşuvă, îşi şterge mâinile cu o cârpă de o culoare îndoielnică şi îmi serveşte o cafea neagră ca noaptea.
“Lucrurile mici sunt importante”, îmi repeta continuu ea. Amintirile îmi sunt adânc înfipte în carne. Moartea ei la fel. Mă cert zilnic cu mine însumi în faţa oglinzii. Acelaşi bărbat însetat de alcool, capabil să ucidă singura speranţă către leac, pe ea, pe Cezara. O furie densă îmi urcă în obraji, mă posedă, se înfruptă cu patima şi cere neîntrerupt viciul, alcoolul. Tânjesc după o duşcă de rom vechi să-mi pot relua divagaţiile. Cafeaua asta e ca Sfânta Împărtăşanie.
Simt nevoia sa părăsesc barul, să nu-l mai murdăresc şi mai mult cu prezenţa mea. Fug. E timpul să recapitulez în timp ce cartierul e prada unor găşti de tineri. Aşternuturi murdare atârnă la o fereastră, flutură uşor sub o ploaie gri. Coji de portocale, răspândite pe straduţa lăturalnică, dau o notă veselă acestui peisaj întunecat. O străduţa unde oamenii vin să moară de frig, de băutură, de viaţă grea. Nu e nimic aici. Eşti la capătul lumii. Din întuneric ţâşneşte o pasăre, gri, solemnă, punctată cu roşu. Înăuntru dans, muşcături, omoruri, salturi. În fund, aproape de un perete, nişte şobolani mănâncă cu frenezie o bucată de carne alterată. Un foc năvalnic mi se pune în drum. Flacăra începe să tremure. Este un om. Zâmbeşte. Focul îi iluminează ochii dar nu şi zâmbetul. Bricheta mi s-a stins. Sunt în întuneric şi e mai bine.
Tăcerea era un vechi obicei al nostru. Un obicei pe când certurile şi bătăile iscate din pricina alcoolului rulau mai des ca filmele la cinema. Mă întreb de ce noi oamenii distrugem totul? Tot ce iubim cel mai mult în jurul nostru? Iar tu, Cezara, de ce nu m-ai lăsat pradă singurătaţii? De ce nu ai plecat să-ti şovăieşti fericirea pe un alt drum? Altul decât al meu.
Privesc cerul deprimat, peretele degradat. Eu cred in rău. Răul există. Ştiu asta,răul există! În pereţii clădirilor, în subsolurile din cartier, în suflete, e peste tot. Cândva a fost şi în mine. Închid ochii şi îl văd. Seamănă cu o gaură neagră. Înghite tot: iubirile, fiinţele, pisicile, trotuarele, terenurile pustii, pavajele, norii şi ... pe tine. Mă priveşte în ochii. Îi e frică şi îşi şerpuieşte silueta în spatele pupilelor. Răul dansează. Răul e în extaz.
Te băteam crunt, îţi aduceam injurii, te condamnam pe tine, Cezara, pentru viciul meu nemărginit, te maltratam psihic până la epuizare, până la decizia ta capitală. Ah! Muşca din mine!O ură feroce mă cuprindea cand îmi aruncai sticlele, îmi vărsai visele în chiuveta păcătoasă. Apoi, îţi aşteptai calvarul meu, pumnii masivi şi grei care te torturau până ce noaptea se târa din cameră. Zorii erau aproape . Furia era acolo, mocnea. Zgâriam tencuiala înnegrită: apăreau stâlpi metalici. Focul din mine îi încingea până la incandescenţă. Furia îmi prindea creierul ca intr-o menghină. Încercam să rămân calm dar tot corpul mi se împotrivea. Îmi simţeam respiraţia sacadată, inima pompând, strângeam din pumni. Nu se mai auzea decât acel zgomot regulat şi banal al ploii fără sfârşit, pe o stradă anonimă. La picioarele mele se mărea o baltă roşie, sângerie şi murdară. Perdeaua se legăna molatic. Doar ochii tăi aurii mai erau în stare să carbonizeze pardoseala, în rest totul privea involuntar măcelul. Vorbeam cu o furie nestăpânită, aproape că şuieram ca un şarpe.
Lumina de noiembrie alungea umbrele. Locul mirosea a săracie, abandon, jeg. Era o fericire veche, de care nimeni nu-şi mai amintea. Buzele tale de roşu trandafiriu se spanzurau. Ai murit zâmbind cu mila, ţi-ai refuzat dreptul de a trăi din cauza unui alcoolic care te maltrata, din cauza mea. Mi-am privit chipul în oglindă. Mai ales ochii. Ochii de junglă, cum spuneai tu. Mi-am scuturat amintirile pe jos. Becurile nude, în plase de fier, aruncau raze slabe peste pumnii strânşi. Noaptea se lovea uşor de acoperişuri. Cartierul era pe cale să se topească sub aceeaşi ploaie. Am ieşit în stradă, sub un felinar ruginit. Apa cădea şuvoaie. Un jgheab a cedat şi apa mi-a şiroit pe ceafă.
O noapte murdărea, otrăvea strada murdară şi ea, sufocată intr-o bucată de cer pământiu. Un val de plâns mi-a urcat în gât. IdealBar mirosea a tutun rece, a bere caldă şi a zaţ de cafea. Barmanul întorcea un spate obtuz agitaţiei oamenilor. M-a privit în ochi, şi-a pus mâinile pe braţele mele. Timpul s-a oprit. Uneori diavolul se ascunde în secunde. Rezista Matei! De băut nu te opreşti pentru toată viaţa! Te opreşti pentru o zi. Apoi pentru o altă zi,ştii asta. Mi-am netezit cravata cu grijă şi mi-am verificat luciul pantofilor. Figurile se succedau, paharele se goleau, barmanul fusese înlocuit cu altul.
Matei spusese “Diavolul se află în secunde!” Dar când fiecare secundă durează o eternitate, infernul nu e departe.
Acolo, departe, stelele erau înecate în sânge. Când noaptea devenea densă şi se îndreapta spre dimineată, tentaţia era imensă. Exista măreţia gestului, a acestui prim pahar de bere, cu pereţii perlaţi, prospeţimea lichidului în gât.
Am ridicat paharul de whiskey, privind la jocul luminii în lichidul idiot. Jocurile erau făcute: am simţit mirosul agresiv al alcoolului, în acelaşi timp liniştitor şi brutal. Nu băusem de 10 zile, zi dupa zi, minut dupa minut, secundă după secundă. Recompensa era acolo. Buzele mele au atins paharul.
Trei zile au trecut foarte repede. După înmormântare aveam un gust ca de cenuşă în gură. Lăsasem în urmă cimitirul cu crucile sale de marmură, cu florile sale colorate, cu regretele în floare. Pamantul de pe jos maximiza zgomotele. O linişte de plumb plutea în aer. Alcoolicii vor ramane alcoolici, morţii vor rămâne morţi şi toate stelele din cer vor rămâne magnifice şi inaccesibile.
Fumul de ţigară blondă îmi ardea plămânii. Nu mai era nimic în spatele ochilor mei, poate doar golul. O furie tristă îmi umbrea privirea. S-a auzit un ecou trist. Era aceeaşi atmosferă ca în biserica din copilăria mea: un amestec de frig, de tămâie şi de frică. Ploaia fină , îngheţată de afară îmi tulbura amintirile.
Diavolul, ştiu bine, se ascunde în lucrurile mărunte, în cuvinte spuse pe jumătate, în crăpături, în praf, în griuri, frimituri, electroni, atomi de carbon. Dumnezeu la fel. Oamenii se omoară unii pe alţii pentru o silabă ştearsă, un sfert de gest cum nu trebuie, o privire prost interpretată, un punct şi o virgulă. Fiinţele cad în vicii şi singurătate pentru că oamenii vor maşini de tuns gazonul, jenţi de aluminiu, cămăşi sintetice sau refuză anumite fonturi. Iuda, imbecilul , se vânduse pe 30 de arginţi iar Cezara mă avertizase : “Timpul mă va evapora şi-ţi va lăsa doar amintirile… amintiri pentru totdeauna”.
Rusu Mădălina-Roxana,
Fosta eleva a Scolii Generale "Ion Borcea"
Diriginte: Suceveanu Viorica
|
